Reziliența – Calea spre starea de bine a cadrelor didactice

Prof. dr. Florin Ulete

Contextul actual din învățământ

Trăim într-o societate caracterizată de incertitudine, schimbări accelerate și numeroase adversități. Adversitățile vieții se referă atât la contexte sociale traumatice (conflict armat, pierderea caselor, pandemii etc.), cât și la experiențe traumatice trăite în copilărie (comportamente abusive, expunere la violența domestică, consulul de substanțe etc.). În acest context instabil, provocările cotidiene ne solicită tot mai mult echilibrul emoțional și mental. Astfel, capacitatea de a ne menține clari în gândire, stabili în comportament și flexibili în fața dificultăților devine esențială pentru adaptare și bunăstare psihologică.

În ultimii ani, sistemul educațional se confruntă cu provocări multiple: reforme frecvente, lipsa resurselor, încărcarea birocratică, precum și așteptări crescute din partea societății. Cadrele didactice sunt nevoite să se adapteze rapid la schimbări, să gestioneze clase eterogene, să răspundă nevoilor emoționale ale elevilor și, totodată, să mențină un standard ridicat al procesului educațional. Acest context generează un nivel ridicat de stres, epuizare profesională (burnout) și un impact semnificativ asupra stării de bine a profesorilor. În acest cadru, reziliența devine o resursă esențială, nu doar pentru supraviețuire profesională, ci și pentru menținerea echilibrului personal și emoțional.  Totuși,  adversitatea face parte din viața de zi cu zi  si de multe ori un eveniment advers  poate fi o oportunitate  în fața provocărilor, o provocare către succes, demonstrând reziliență și învățare din eșec. Eșecul este o parte inevitabilă a vieții. Problema nu este eșecul, ci modul în care gestionăm  eșecul, acesta face o diferență semnificativă în viața noastră.

Definirea conceptului de reziliență

Termenul „reziliență” își are originea în limba latină, din cuvântul resilire, care înseamnă „a sări înapoi” sau „a reveni la forma inițială”. În psihologie, reziliența desemnează capacitatea unei persoane de a face față situațiilor dificile, de a se adapta în fața adversităților și de a reveni, uneori chiar mai puternică, după perioade de stres, traumă sau eșec. Nu presupune absența dificultăților, ci puterea interioară de a le gestiona, de a învăța din ele și de a continua parcursul vieții cu încredere și echilibru. Filosoful german F. Nietzsche ( 1993) spunea,, ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic” . Ca atare, suferința, dificultățile și eșecurile pot avea un rol formator în viața omului. În loc să fie doar surse de durere, ele pot deveni ocazii de creștere, maturizare și dezvoltare a rezilienței.

Ereditar și dobândit în dezvoltarea rezilienței

Reziliența reprezintă o combinație între trăsături înnăscute și abilități dobândite.  Studiile (Malhi ș.a., apud Pânișoară, 2024) arată  că reziliența poate fi determinată  atât de factori extrinseci           (mediu), cât și de factori intrinseci (ce țin de genetică si personalitate). Unele persoane se nasc cu o predispoziție naturală spre optimism, flexibilitate și o mai bună toleranță la stres, ceea ce le conferă un avantaj inițial în fața dificultăților.

Modelul Big Five este unul dintre cele mai larg acceptate cadre teoretice pentru descrierea și evaluarea diferențelor individuale de personalitate. În contextul rezilienței, cercetările arată că trei dintre cei cinci factori de personalitate au un impact semnificativ. Extraversiunea și conștiinciozitatea sunt asociate pozitiv cu niveluri mai ridicate de reziliență, indicând o mai bună capacitate de adaptare și autoreglare. În schimb, nevroticismul (caracterizat prin instabilitate emoțională, anxietate și sensibilitate crescută la stres) are o influență negativă asupra capacității de a face față eficient adversităților.

Totuși, majoritatea aspectelor rezilienței se dezvoltă pe parcursul vieții, prin experiențe, învățare și practici conștiente. Relațiile de sprijin, modelele pozitive, reflecția asupra experiențelor de viață și exersarea autoreglării emoționale contribuie semnificativ la consolidarea acestei competențe. Astfel, reziliența nu este o caracteristică fixă, ci o capacitate care poate fi cultivată și îmbunătățită continuu, reprezentând un pilon esențial pentru adaptarea și starea de bine în fața adversităților.

Adesea, avem tendința de a eticheta oamenii ca fiind „rezilienți” sau „nerezilienți”, ca și cum ar fi vorba despre trăsături fixe, imuabile. În realitate, reziliența nu este o calitate pe care o ai sau nu o ai, ci un continuum – un proces dinamic care variază în funcție de context, resurse interne și externe, starea emoțională și sprijinul social. Astfel, nu există persoane complet lipsite de reziliență, ci persoane care se află la un anumit nivel de dezvoltare a acestei capacități. Această perspectivă nu doar că evită etichetările rigide, ci deschide calea dezvoltării: reziliența poate fi cultivată, susținută și antrenată în orice etapă a vieții.

Factori implicați în creșterea nivelului de reziliență la cadrele didactice

Pentru a înțelege mai bine modul în care reziliența se manifestă și se dezvoltă în rândul cadrelor didactice, este important să analizăm factorii care contribuie semnificativ la susținerea și consolidarea acestei capacități:

  • Factori individuali (Inteligența emoțională – capacitatea de a-și înțelege și gestiona emoțiile; Stima de sine și autoeficacitatea – încrederea în propriile resurse și competențe; Flexibilitatea cognitivă – abilitatea de a se adapta la schimbări și incertitudine; Gândirea pozitivă și speranța – orientarea spre soluții și viitor; Motivația intrinsecă – plăcerea de a preda și sensul găsit în profesie; Strategiile de coping – tehnici sănătoase de a face față stresului, precum reflecția, umorul, relaxarea);
  • Factori relaționali (Sprijinul colegial – colaborare, încurajare, sentimentul de apartenență; Relația cu elevii – conexiune autentică, feedback pozitiv; Relația cu părinții – comunicare constructivă și respect reciproc);
  • Factori organizaționali (Climatul școlar pozitiv – mediu de lucru sigur, respectuos, empatic; Leadership-ul sprijinitor – conducere empatică, care valorizează profesorii; Oportunitățile de formare – acces la dezvoltare profesională continuă; Autonomia profesională – libertatea de a lua decizii în actul didactic).

Toți acești factori contribuie împreună la dezvoltarea și menținerea rezilienței cadrelor didactice, în fața unui mediu educațional adesea imprevizibil și solicitant. Înțelegerea acestor factori este esențială pentru a putea construi programe eficiente de sprijin și intervenție care să promoveze starea de bine și performanța profesională în rândul cadrelor didactice.

Starea de bine, în psihologia pozitivă, este o experiență holistică ce combină satisfacția față de viață, emoțiile pozitive și funcționarea optimă a individului. Martin Seligman (2001), părintele psihologiei pozitive, definește  starea de bine ,, ca o combinație durabilă de emoții pozitive, angajament în activități semnificative, relații pozitive, sens în viață și realizări personale.”

     Strategii eficiente de cultivare a rezilienței și  a stării de bine la cadrele didactice

Dezvoltarea rezilienței și a stării de bine în rândul cadrelor didactice necesită o abordare integrată, care să vizeze atât resursele personale, cât și sprijinul social și organizațional.

Cercetările internaționale susțin ideea că starea de bine urmează o traiectorie în formă de U, de-a lungul vieții. Studiile realizate de Blanchflower & Oswald (2008) arată că satisfacția vieții este ridicată în tinerețe, scade semnificativ în jurul vârstei de mijloc (aproximativ 40–50 de ani), apoi revine pe un trend ascendent la vârsta matură târzie. Acest model este valabil în numeroase culturi și țări, fiind influențat de factori, precum presiunea profesională, responsabilitățile familiale, reevaluarea sensului vieții și maturizarea emoțională. Conform acestor date, vârsta nu este doar un factor de declin, ci poate aduce o creștere a echilibrului interior, a acceptării și a satisfacției personale, reflectând astfel un potențial natural de recuperare și înflorire psihologică în a doua parte a vieții. Acest model oferă speranță și claritate: chiar dacă starea de bine scade temporar, ea are un potențial natural de revenire și creștere în a doua parte a vieții.

În contextul specific al profesiei didactice, unde presiunea, schimbările continue și responsabilitățile multiple sunt frecvente, scăderea temporară a stării de bine la vârsta mijlocie poate fi accentuată. Tocmai de aceea, este esențial ca instituțiile școlare să sprijine activ cadrele didactice în această etapă prin strategii de dezvoltare personală, susținere emoțională, valorizare profesională și programe de sănătate mintală.

La nivel individual, cadrele didactice pot fi sprijinite prin formări în domeniul inteligenței emoționale, mindfulness, gestionarea stresului și autoreglare emoțională. Practicile zilnice de recunoștință, reflecție, stabilirea unor obiective realiste și menținerea echilibrului viață personală–profesională contribuie semnificativ la sănătatea mintală.

La nivel relațional, crearea unor rețele de sprijin colegial, mentorat și comunicare empatică reduce izolarea și favorizează sentimentul de apartenență.

Pe plan instituțional, un leadership suportiv, recunoașterea meritelor, oferirea de autonomie profesională și un climat școlar pozitiv sunt esențiale pentru cultivarea unui mediu în care profesorii pot rezista presiunilor și se pot dezvolta armonios, profesional și personal.

Metode și tehnici de dezvoltare a rezilienței și a stării de bine în rândul cadrelor didactice:


  1. Folosirea Roții Vieții pentru dezvoltarea personală a cadrelor didactice”( Jugănaru și Lazăr, 2025). Această tehnică urmărește sprijinirea cadrelor didactice în identificarea propriilor nevoi, puncte forte și dezechilibre prin utilizarea Roții Vieții – un instrument de autocunoaștere și reflecție personală.

Etape ale strategiei:

a. Evaluare personală: Profesorii completează Roata Vieții, acordând un scor de la 1 la 10  fiecărei dimensiuni, în funcție de nivelul actual de satisfacție;

b. Reflecție ghidată: Analizează care domenii sunt echilibrate și care necesită atenție, discutând impactul acestora asupra stării de bine generale;

c. Stabilirea obiectivelor: Fiecare cadru didactic își formulează obiective clare și realiste pentru a îmbunătăți cel puțin 1–2 domenii dezechilibrate;

d. Plan de acțiune: Se elaborează un mini-plan de dezvoltare personală, cu pași concreți (ex: introducerea pauzelor conștiente, activități recreative, timp pentru relații).

2. Adoptarea unei gândiri sănătoase prin creșterea nivelului de raționalitate și scăderea nivelului de iraționalitate

Martin Seligman (1990) descrie trei tipare de gândire disfuncțională care influențează nivelul de reziliență al unei persoane. Aceste tipare ale gândirii determină modul în care o persoană răspunde la provocări și influențează capacitatea sa de a reveni după situații dificile:

  • Personalizarea: presupune tendința de a atribui eșecul propriei persoane, fără a lua în considerare alți factori obiectivi. Persoana crede că problema este „ea însăși”, nu contextul sau circumstanțele;
  • Pervasivitatea: se referă la generalizarea negativă, adică perceperea unui eșec izolat ca afectând toate aspectele vieții („dacă am eșuat aici, voi eșua peste tot”);
  • Permanența: apare atunci când individul consideră că dificultățile actuale vor dura pentru totdeauna, fără posibilitatea unei schimbări în bine. 

O idee eficientă pentru contracararea celor trei distorsiuni cognitive (personalizare, pervasivitate și permanență) este aplicarea tehnicii numite „Reîncadrarea realistă” (realistic reframing), care se poate folosi astfel:

Personalizare → Externalizează problema 

Întrebare: Ce alte cauze, în afară de mine, ar putea fi responsabile pentru ceea ce s-a întâmplat? 

Pervasivitate → Izolează situația 

Întrebare: Este acest eșec valabil în toate domeniile vieții mele? Sau e limitat doar la acest context? 

Permanență → Pune în perspectivă timpul 

Întrebare: Va mai conta asta peste o lună? Peste un an?


3. Strategia autosugestiei conștiente – metoda Émile Coué pentru menținerea stării de bine

Émile Coué, farmacist și psiholog francez, a dezvoltat o metodă simplă și eficientă de autocontrol mental prin sugestie conștientă. Ideea centrală este că mintea subconștientă răspunde la repetiție și sugestii pozitive, influențând astfel starea emoțională, comportamentul și chiar sănătatea fizică.

Principiul de bază: 

„În fiecare zi, din toate punctele de vedere, mă simt din ce în ce mai bine.”– această afirmație se repetă zilnic, dimineața și seara, de 15–20 de ori, într-o stare de calm, cu convingere și relaxare.

Aplicare practică la cadrele didactice:

– Exersarea zilnică a sugestiei pozitive ca ritual personal (ex. dimineața înainte de începerea activității);

– Crearea unor afirmații proprii legate de încredere, calm, eficiență („Am resursele necesare pentru a gestiona această zi cu echilibru.”);

– Folosirea acestei metode pentru a reduce anxietatea, epuizarea și pentru a consolida motivația.

Beneficii: 

– Creșterea stimei de sine și a încrederii în forțele proprii; 

– Reglarea emoțională în contexte stresante.

4. Exprimarea emoțiilor pozitive și negative într-un mod adecvat contextului social. Metoda R.E.G.E. – Recunoaște, Exprimă, Gestionează, Echilibrează.

  • Recunoaște emoția (conștientizare emoțională); Întrebare-cheie: Ce simt acum? Ce a declanșat această emoție?
  • Exprimă emoția într-un mod potrivit; Tehnică: comunicare asertivă . Exemplu: „Mă simt copleșit când sunt anunțate schimbări bruște, pentru că am nevoie de timp să mă adaptez.”
  • Gestionează reacția;Obiectiv: să răspunzi, nu să reacționezi impulsiv. Tehnici:  retragere temporară, reformularea gândului etc. Întrebare: Cum pot răspunde în mod matur și profesionist, fără să amplific tensiunea?
  •  Echilibrează starea emoțională; Obiectiv: revenirea la calm și claritate. Soluții: autoîngrijire (pauze scurte, exerciții fizice, dialoguri de sprijin cu colegii, tehnici de mindfulness, recunoștință zilnică).

5. Adoptarea unui stil de viață echilibrat, printr-o alimentație sănătoasă, odihnă adecvată, hidratare corespunzătoare și activitate fizică regulată, susține adaptarea organismului la stres și contribuie la reducerea stărilor emoționale copleșitoare, precum anxietatea și depresia;

6. Spiritualitatea . Studiile (Pargament, 2001) arată că spiritualitatea este asociată cu o capacitate mai mare de coping, o recuperare mai rapidă în fața traumei și o stare de bine emoțională crescută. Da, credința religioasă și spiritualitatea pot susține și crește reziliența unei persoane, inclusiv în contextul profesional, cum ar fi cel didactic. Iată cum contribuie:

  • Persoanele religioase  găsesc mai ușor un sens în suferință sau dificultăți, ceea ce le ajută să le suporte și să meargă mai departe;
  • Sprijină speranța și optimismul – credința alimentează încrederea că „lucrurile se vor rezolva” sau că „nimic nu este în zadar”, ceea ce reduce riscul de deznădejde;
  • Oferă un cadru moral și valori stabile –  acestea ajută individul să ia decizii coerente și să își păstreze echilibrul în situații tensionate;
  • Contribuie la reglarea emoțională – rugăciunea, meditația sau participarea la ritualuri religioase pot calma mintea și reduce anxietatea;
  •  Creează rețele – comunitatea religioasă sau spirituală oferă sprijin social valoros, ceea ce este un factor protector major în fața stresului.

Concluzii

Într-un sistem educațional marcat de schimbări frecvente, presiuni externe și provocări emoționale continue, reziliența devine o resursă esențială pentru cadrele didactice. Ea nu este doar o trăsătură individuală, ci o abilitate care poate fi cultivată prin auto-reflecție, sprijin social, dezvoltare emoțională și ancorare în valori personale și profesionale. 

Prin consolidarea rezilienței, profesorii nu doar că își protejează propria stare de bine, ci devin modele de echilibru, adaptabilitate și speranță pentru elevii lor. Astfel, investiția în reziliența profesorilor este, în fapt, o investiție în sănătatea întregului act educațional.

Bibliografie

  1. BETMAN, S., MANSFIELD, C., & PRICE, A.,Thriving not just surviving: A review of research on teacher resilience. Educational Research Review, 6(3), 2011, 185–207;
  2. BLANCHFLOWER, D. G., & OSWALD, A. J., Is well-being U-shaped over the life cycle?  , Social Science & Medicine, 66(8), 2008, pp1733-1749;
  3. BONIWELL, I., Psihologia pozitivă,  Editura Trei, București, 2012;
  4. CIOLAN, L, (coord.) , Leadership educațional și cultura organizațională în școli, Editura Universitară, București,2015;
  5. CONNOR, K. M., & DAVIDSON, J. R. T., Development of a new resilience scale: The Connor-Davidson Resilience Scale (CD-RISC). Depression and Anxiety, 18(2), 2003, pp.76–82;
  6. Ellis, A. & Dryden, W., The Practice of Rational Emotive Behavior Therapy, Springer Publishing, 2007;
  7. GU, Q., & DAY, C.,  Teachers resilience: A necessary condition for effectiveness. Teaching and Teacher Education, 23(8), 2007, pp1302–1316;
  8. JUGĂNARU,  A., & LAZĂR, C., Starea de bine în școală ( note de curs), Asociația Romînă de Meditație și Antrenament Mental, București, 2025;
  9. MASTEN, A. S., Ordinary Magic: Resilience in Development, Guilford Press, New York, 2014;
  10. NIETZSCHE, F.,Amurgul idolilor, trd. De Vasile Fianu, Camelia Tudor, Editura ETA, București, 1993;
  11. PARGAMENT, K. I., The Psychology of Religion and Coping: Theory, Research Practice, Guilford Press, New York, 2001;
  12. PÂNIȘOARĂ G.,( coord), Reziliența- calea spre success și echilibru pentru copii și părinții lor, EdituraPolirom, București, 2024;
  13. RUSU, A., & OPRE, A.. Psihologia pozitivă în școală: Teorie și aplicații. Cluj-Napoca: Editura ASCR, 2014;
  14. SELIGMAN, M. E. P.. Flourish: A Visionary New Understanding of Happiness and Well-being, Free Press, New York, 2011.
Share this Post